File de istorie: legenda satului Oroftiana

LEGENDA SATULUI OROFTIANA
 

Satul Oroftiana, cândva reședința comunei cu același nume, face parte, începând cu anul 1968, din comuna Suharău. Așezat pe malul drept al Prutului , la 9 kilometri depărtare de centrul comunei și la 34 de kilometri de orașul Dorohoi, într-o zonă colinară cu văi largi și dealuri domoale, cu păduri seculare, dar și cu terenuri bune pentru agricultură, satul a atras omul din cele mai vechi timpuri. Pe teritoriul său au fost descoperite dovezi materiale despre existența omului începând cu epoca neolitică și până în zilele noastre.
Tradiția ne spune că acolo a fost cândva un târgușor distrus într-un război cu leșii. Prin secolele XV – XVII se menționază, la sud de Oroftiana de Sus, existența unui loc cu numele Seliștea Veche, toponim folosit pentru vetrele unor așezări omenești dispărute. Istoria satului ne vorbește despre existența pe dealul Frunza, la vest și sud-vest de satul Oroftiana, a unei cetăți de pământ datând de la sfârșitul epocii migrațiilor (sec. VIII – XII), care controla tot șesul de pe malul stâng al Prutului până dincolo de Tărăsăuți, despre luptele lui Ștefăniță Vodă cu tătarii și turcii conduși de pașa Tasa Bassa (1524), despre luptele lui Petru Rareș cu polonii la Oroftiana și Tărăsăuți (1532), despre luptele moldovenilor conduși de C. Cantemir cu polonezii (1685) ș.a.
De invaziile vecinilor noștri din nord este legată existența uneia din legendele satului Oroftiana...

Se spune că la începutul secolului al XVI-lea, stăpân pe aceste locuri frumoase și mănoase era boierul Oroftianu, un oștean credincios al lui Vodă Petru Rareș. Primise sarcina să apere cetatea din pădurea ce acoperea dealul din vecinătatea Prutului și care domina prin poziția sa șesul și satul clăcașilor din jos, cât și șesul de pe stânga Prutului.
Își construise un conac întărit pe dealul cel mai înalt din răsăritul satului, unde se vedea ca-n palmă satul Tărăsăuți, de pe stânga Prutului, iar în zilele senine se contura în zare orașul Cernăuți. Satul de clăcași, care purta numele stăpânului, se întindea spre soare-apune, cam lamijlocul distanței dintre conac și cetate.
Când totul a fost gata și-a adus soția și cele două fetițe. Era bogat boierul. Stăpânea și încă alte sate din Țara de Sus, cu care domnii Moldovei îi miluise pe bunii și străbunii lui pentru credința lor în slujba țării și vitejia lor dovedită în luptă. Averea lui crescuse prin căsătoria cu fiica unui moșier de lângă Dorohoi.
Ileana Oroftiana, era la vremea aceea printre cele mai frumoase boieroaice din Țara de Sus. Înaltă, suplă, cu fruntea larg bombată, cu ochii verzi, cu părul auriu ce-i atârna pe spate până mai jos de cingătoare, cu mersul legănat și glasul puternic dar blând, bună și înțelegătoare ce cei oropsiți de soartă; își făcuse numeroși prieteni. Clăcașii din sat o adorau. Cu toții o numeau „doamna noastră”.
Se mai spune că pe la sfârșitul deceniului trei din al cinsprezecelea secol, Petru Rareș, domnul de atunci al Moldovei, ar fi încercat să reia pocuția de la polonezi pentru a o stăpâni până când aceștia vor restitui banii împrumutați de domnitorul Alexandru cel Bun. Oastea moldovenilor însă a fost înfrântă și nevoită să se retragă, fără pierderi prea mari de oameni. Încercările domnului de a-și recăpăta prin tratative, tunurile și oștenii luați prizonieri au dat greș. Amărât, după ce și-a organizat apărarea țării împotriva unui atac prin surprindere, s-a retras pentru câteva zile de odihnă la curțile domnești de la Hârlău.
Era iarnă, cu zăpadă bogată, cu nopți lungi și geroase. Acolo i s-a adus la cunoștință că un podgheaz de șleahtici polonezi, bine înarmați, au năvălit în țară și se îndreaptă spre Dorohoi. Că pradă târgurile, satele și conacele boierești, că dau foc la case, că omoară oameni, că în urma lor rămâne multă jale și sărăcie. A trimis ordine, prin călăreți, să se adune boierii țării cu oștenii lor la Suceava și Botoșani.
În seara aceleiași zile, după ce și-a făcut obișnuita rugă către „cel de sus” cerând îndurare și ajutor pentru el și pentru poporul său, s-a retras în iatacul său și a adormit repede. Somnul i-a fost agitat, cu vise legate de invazia leșilor. Într-unul din ele i s-a înfățișat Ștefăniță Vodă, nepotul și înaintașul său la tronul Moldovei.
- De ce ești supărat unchiule...? l-ar fi întrebat Ștefăniță.
- Cum să nu fiu supărat, dragă nepoate, dacă podgheazuri poloneze au pătruns în țară acum în plină iarnă. Pradă și ucid oamenii, ard satele lăsând în urma lor scrum și sărăcie lucie.
- Știu că iarna, războiu-i greu de dus dragă unchiule. Oamenii nu se pot ascunde cu animalele lor prin păduri, așa cum ar face-o vara când îi acoperă frunzișul copacilor. Nu pot face focul pentru a se încălzi, deoarece îi dibuiesc repede dușmanii. Dar greul este și pentru invadator. Dă ordin să-i oprească înainte de-a ajunge în târgul Botoșani și să-i forțeze să se retragă spre țara lor prin locurile pustiite de ei înșiși. Încearcă să dai lupta decisivă dincolo de Prut, lângă satul Tărăsăuți. Oștenii bătrâni cunosc locul. Acolo am zdrobit eu cândva un pâlc de tătari și turci. Ai curaj, dragă unchiule, ai să-i zdrobești pe șleahticii puși pe pradă. 
A spus și a dispărut precum a venit.
Petru Rareș s-a trezit și n-a mai dormit până la ziuă. S-a gândit la cele spuse în vis de Ștefăniță Vodă și s-a hotărât să pedepsească îndrăzneala leșilor. A trimis ultimii călăreți cu ordinul să se adune oastea țării lângă cetatea Sucevei, unde a plecat și el. A dar ordin marelui vornic Huru să-i oprească pe leși pe linia Dorohoi – Botoșani și să-i forțeze să se retragă spre nord, iar pârcălabul Vlad să le țină calea spre Hotin. Comanda steagului care apăra târgurile Dorohoi și Botoșani i-a fost încredințată lui Ion Movilă, oștean încercat, ajutorul vornicului de Dorohoi și stăpânul moșiei Hudești, ca un cunoscător al locurilor.
S-au dat lupte grele. Leșii au fost opriți înainte de a ajunge la Botoșani și nevoiți să se retragă spre țara lor hărțuiți mereu de moldoveni. Încep să ducă lipsă de hrană pentru ei și animale. 
Ajungând pe malul Prutului au atacat cetatea apărată de boierul Oroftianu în speranța de a găsi hrană și căldură măcare pentru câteva zile. Dar zâna cea bună a locurilor i-a ajutat și de această dată pe moldoveni. A făcut ca valea Prutului și cetățuia de pământ să fie învăluite de o ceață groasă. 
Oștenii din cetate, ajutați de țăranii din satele vecine s-au luptat vitejește. Pământul înghețat se zguduia sub tropotul călăreților polonezi iar văzduhul răsuna de chiotele moldovenilor. Cu săgeți, cu sulițe, cu coase și topoare loveau în cai și călăreți. Mulți șleahtici au fost uciși sau grav răniți. A doua zi supraviețuitorii au trecut Prutul pe gheață, îndreptându-se spre Hotin. Nu departe însă, în satul Tărăsăuți, îi așteptau moldovenii cu pârcălabul Hotinului. Se mai spune că Petru Rareș, care conducea lupta de pe un deal vecin, a dat ordin să treacă Prutul și oștenii conduși de Ion Movilă, cât și cei ai lui Oroftianu. Șleahticii au fost prinși ca într-un clește. Nemaiavând scăpare s-au luptat cu disperare. Dar cu toată vitejia lor, cât și a armurilor care-i apărau de lovituri, au suferit o „cumplită sfărâmătură”. N-a scăpat niciunul.
În această luptă au căzut și mulți moldoveni. A doua zi a fost o zi de mare jale. Femeile și copii din satele vecine își căutau morții pentru a-i lua acasă și a-i îngropa alături de străbunii lor. Cei neidentificați au fost înmormântați până seara într-o groapă comună. O movilă mare ridicată peste cadavrele lor, ne amintește despre vitejia și dragostea de țară a înaintașilor lor.
Printre cei căzuți în luptă a fost și boierul Oroftianu. Din ordinul lui Petru Rareș a fost înmormântat lângă cetatea pe care a apărat-o cu atâta vrednicie. L-au plâns prietenii și oștenii, l-au plâns membrii familiei și sătenii de pe moșiile sale. Mare a fost durerea familiei.
Soția sa, îmbrăcată în haine cernite, l-a plâns mult timp. În fiecare zi ducea flori la mormântul de lângă cetățuie, după care urca pe vârful dealului, unde-i era conacul, și privea spre dealul Frunza și spre satul Tărăsăuți așteptând parcă un semn de viață din partea celui trecut în neființă. A trăit mulți ani, dar doliul nu l-a părăsit. Încercările rudelor de a o face să se mute la Suceava, la o altă moșie sau să se recăsătorească au fost zadarnice.
Nu merg nicăieri... spunea ea. Aici este îngropat omul pe care l-am iubit și care m-a făcut fericită. Niciun alt bărbat nu-l poate înlocui. 
În fiecare an, la două februarie, zi în care a murit soțul ei, făcea mare prăznuire și miluia cu daruri bogate pe cei ce fuseseră răniți întru apărarea cetății, pe văduvele celor morți, cât și pe orfanii din sat.
Bunătatea ei s-a răspândit prin satele vecine și mulți fugari s-au aciuat în satul de lângă conac. țăranii de pe moșie au numit satul în care trăiau „satul Oroftiana” și mai pe scurt „Oroftiana”. Iar dealul pe care era conacul și unde moșierița își petrecea o mare parte din timp l-au numit „Dealul Doamnei”. 
Nume care s-au păstrat până în zilele noastre, deși proprietarii moșiei s-au schimbat în decursul anilor.

 

(preluare din cartea regretaților profesori dorohoieni, Elena și Octav Guțic, „Din legendele Dorohoiului, volumul II”, Editura Geea, Botoșani, 1995, paginile 135 – 140, de prof. Alexandru Mihai Oanea)